METODA

Auzim de multe ori despre cuvântul „metodă”. Pe lângă aspectul comun, în procesul de dobândire a gândirii, noţiunea de metodă are un sens aparte.

În problema legată de studiul cunoaşterii, dezvoltată de I. Kant în cartea sa „Critica raţiunii pure”, autorul făcea următoarea precizare: „Cu privire la metodă, pentru ca ceva să poată fi numit metodă, trebuie să fie un procedeu după principii. Metoda care domină „acum” în această ramură de cercetare a naturii poate fi divizată în metoda naturalistă şi metoda ştiinţifică. Naturalistul raţiunii pure ia ca principiu, că prin raţiune comună, fără ştiinţă (pe care el o numeşte raţiune sănătoasă) , se poate realiza mai mult în chestiunile cele mai înalte , care constituie problema metafizicii, decât prin speculaţie. El afirmă deci că mărimea şi depărtarea Lunii pot fi determinate cu ochiul mai sigur decât pe cale indirectă, matematică. Este o simplă misologie, redusă la principii, şi ceea ce este mai absurd, e neglijarea tuturor mijloacelor tehnice, lăudată ca o metodă proprie, pentru a extinde cunoaşterea noastră. Căci în ceea ce priveşte pe cei ce sunt naturalişti, din lipsa unor vederi mai ample, ei nu pot fi acuzaţi cu temei de nici o vină. Ei urmează raţiunea comună, fără a se lăuda cu ignoranţa lor, ca o metodă care ar conţine secretul de a scoate adevărul din fântâna adâncă a lui Democrit. Quod sapio, satis et mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones, ( ceea ce ştii îmi este de ajuns; nu mă îngrijesc să fii ceea  ce a fost Arcesilau şi nefericiţii Soloni.) , versurile lui Persius constituie deviza lor, cu care pot trăi mulţumiţi şi demni de aprobare, fără a se îngriji de ştiinţă, nici a încurca treburile ei.

În ce-i priveşte pe cei ce urmează o metodă ştiinţifică, ei au aici alegerea de a proceda sau dogmatic, sau sceptic, în toate cazurile însă ei au obligaţia să procedeze sistematic.

Numind aici pe celebrul Wolff, ca reprezentant al primului procedeu, şi pe David Hume, ca reprezentant al celui de-al doilea, mă pot dispensa , în ceea ce priveşte scopul meu actual, de a numi pe ceilalţi.

Numai calea critică mai rămâne deschisă. Dacă cititorul a avut bunăvoinţa şi răbdarea s-o parcurgă în societatea mea, el poate judeca acum dacă nu cumva, în caz că i-ar place să-şi dea contribuţia lui, pentru a face din această cărare o cale regală, s-ar putea atinge încă înainte de sfârşitul acestui secol ceea ce multe secole n-au putut realiza, anume de a aduce raţiunea omenească la satisfacţie deplină în ceea ce apreocupat totdeauna, însă fără succes până acum , setea ei de cunoştere.”

În fragmentul ce încheie „Critica raţiunii pure” autorul consideră că o metodă are rezuultate numai în condiţiile utilizării căii critice în mod sistematic. Este singura variantă ce poate produce efecte autentice în cunoştere, lărgindu-i orizontul şi efectul.

Orice alt tip de acţiune în cunoaştere nu produce efecte autentice şi, de regulă, se află situată în eroare.

Hegel are un alt tip de abordare în opera filosofică „Fenomenologia spiritului” , în primul rând datorită progreselor ce s-au acumulat în perioada postkantiană în care a creat Hegel. Astfel filosoful nota la pagina 23 şi în continuare: „Ce este în genere cunoscut nu este, prin faptul că e cunoscut, cu adevărat cunoscut. Este cea mai curentă înşelare de sine, ca şi înşelarea altora, de a presupune în procesul cunoaşterii ceva ca ştiut şi de a-i da deopotrivă asentimentul.” La pagina următoare autorul dă o definiţie remarcabilă metodei: „Metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate.”

La pagina 33 filosoful enumeră cu ce obstacolele pe care le întâmpină conştiinţa în procesul cunoaşterii : „În viaţa obişnuită conştiinţa are ca conţinut al ei cunoştinţe, experienţe, concretizări sensibile şi gânduri,principii, în genere ceea ce trece ca ceva dat, adică drept o fiinţă sau esenţă fixă, în repaus. Conştiinţa urmează în parte acest conţinut, întrerupe pe de altă parte legătura prin intervenţii arbitrare asupra acestui conţinut şi se comportă ca o determinare şi o luare în posesiune exterioară a acestuia. Ea îl aduce înapoi la ceva cert , fie acesta numai sentimentul momentului, şi convingerea este satisfăcută când ea a ajuns la un punct de odihnă care îi este cunoscut.” Aici filosoful descrie cunoaşterea „după ureche” sau cunoaşterea comună, care nu are nici o relevanţă ştiinţifică.

La pagina 37 Hegel descrie modalitatea de acţiune în cazul cunoaşterii ştiinţifice, citez: „Cunoaştera ştiinţifică cere, dimpotrivă, ca să te laşi în voia obiectului sau, ceea ce este acelaşi lucru, să ai în faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi. Adâncindu-se astfel în obiectul ei, ea uită acea privire de ansamblu, care nu e decât reflexia cunoaşterii din conţinut în ea însăşi. Dar, cufundată în materie şi progresând în mişcarea acesteia, cunoaşterea adevărată se întoarce în ea însăşi, nu înainte totuşi ca conţinutulîn plinătatea lui să se reia în sine, să se reducă ca determinaţie, să se reducă el însuşi la una din laturile unei existenţe-în-fapt şi să treacă în adevărul său superior. Prin aceasta întregul simplu ce se parcurge cu privirea emerge el însuşi din bogăţia în care reflexia sa părea pierdută.”

Ideea este continuată la pagina 46 , unde autorul afirmă: „Gânduri adevărate şi o privire ştiinţifică nu pot fi dobândite decât în munca conceptului. El singur poate să producă universalitatea cunoaşterii, care nu e nici nereterminarea obişnuită şi sărăcia simţului comun ci este cunoaştere cultivată şi completă, nu e nici universalitatea ieşită din comun a dispoziţiei raţiunii stricată de inerţia şi îngâmfarea geniului, ci este adevărul ajuns la forma sa autentică, care e capabil să fie bunul oricărei raţiuni conştiente de ea.”

Ca o concluzie la cele discutate mai sus filosoful notează la pagina 47 următoarea observaţie: „Trebuie să fim convinşi că adevărul are natura sa de a străbate atunci când timpul său a sosit şi că el nu apare decât atunci când acest timp a sosit; şi de aceea el nu apare niciodată mai devreme, nici nu găseşte un public nepregătit; şi trebuie să fim convinşi că şi individul are nevoie de acest rezultat spre a-şi confirma astfel ceea ce este încă lucrul său însingurat şi spre a experimenta convingerea, care aparţine mai întâi numai particularităţii, ca fiind ceva universal.” Ideea exprimată aici de autor susţine că odată cu descoperirea unui adevăr universal de către un cercetător particular, comunitatea ştiinţifică este pregătită să accepte acel adevăr, cele două momente de regulă coincid sau sunt foarte apropiate.

Concluzia acestui mic opuscul se observă cel mai uşor în cugetarea filosofului român Lucian Blaga în opera sa „Despre conştiinţa filosofiei” la pagina 72, citez: „Nu există filosof care să nu fie preocupat „în prealabil”, într-un chip sau altul, de metoda de urmat. Spre deosebire de oamenii de ştiinţă care se găsesc angajaţi într-un sistem de procedee înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea de sute de ani a generaţiilor de înaintaşi, spre deosebire de încrederea ce omul de ştiinţă o acordă metodei constituite prin eforturile celorlalţi, orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată.”

Se dovedeşte încă odată că pentru filosofi modalitatea de stabilire a metodei este una dialectică. Şi nu este o eroare în această abordare, deoarece unei realităţi dialectice i se potriveşte numai o metodă dialectică.