LEGEA

           În continuare dorim să definim o nouă noţiune filosofică şi anume legea.

           Legea exprimă raporturi esenţiale, generale, necesare, relativ stabile şi reprezentabile între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, sau între obiecte şi fenomene diferite sau între stadiile succesive de dezvoltare ale unui anumit proces (transformare dialectică). Legea este de fapt una din expresiile cele mai importante ale legăturii universale ale fenomenelor, fiind o categorie de ordinul esenţei.

          Descoperirea enunţului legii se produce la nivelul gândirii logice, când se trece de la cercetarea cunoaşterii unui fenomen la esenţa acestuia. Caracterul legii din realitate este obiectiv, chiar dacă cunoaşterea se face prin intermediul subiectului, deoarece Hegel sublinia în cartea sa „Ştiinţa logicii” apărută în 1968 la Bucureşti la Editura Academiei, pagina 27 următoarele: „Cunoaşterea este subiectivă, dar cu subiectul eliberat de propria subiectivitate.” Mai mult, autorul preciza mai departe că citez: „Adevărul este corespondenţă a gândirii cu obiectul, iar pentru a produce această corespondenţă- căci ea nu este dată în sine şi pentru sine- gândirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului.”

         Legea este o categorie ce acţionează atât în natură cât şi în societate. Ea are un caracter independent de natura, conştiinţa şi voinţa oamenilor.

         Legea are grade diferite de generalitate şi se poate manifesta prin intermediul unor cazuri particulare. Legea conservării masei şi energiei, legea dialecticii se manifestă în întreaga realitate, aici includem şi societatea omenească precum şi fenomenul gândirii.

         Legea conservării masei şi energiei este o lege importantă a realităţii şi a fost formulată de fizicianul german H. Helmholtz, care spune că suma energiei într-un sistem fizic este constantă pe durata transformărilor sistemului, dacă acesta este izolat şi nu schimbă corpuri cu exteriorul, nu cedează şi nu primeşte lucrul mecanic în şi din exterior, nu emite şi nu recepţionează radiaţii electromagnetice în şi din afara sistemului. Regula aplicată întregului univers, presupune că energia acestuia nu poate fi micşorată sau mărită, dispariţia dintr-o zonă a unui tip de energie, fiind compensată de apariţia aceleiaşi energii în altă zonă sau de alt tip. Legea a fost îmbunătăţită după introducerea teoriei relativităţii restrânse, loc în care s-a enunţat explicit legătura dintre masă şi energie.

          Există mai multe legi de conservare în domeniul fizicii şi chimiei. Ele se referă la anumite caracteristici ale obiectelor şi fenomenelor în devenirea acestora. Se pot enumera aici legea conservării masei, legea conservării energiei, legea conservării impulsului în mecanică, legea conservării numărului de particule din mecanica cuantică şi altele. Acest tipuri de legităţi au fost stabilite iniţial pe cale experimentală, devenind axiome sau teoreme în cadrul sistemelor de cunoaştere moderne de tip axiomatic.