Metoda de lucru

      METODA DE LUCRU

Aşa cum am enunţat anterior „metoda de învăţare”  a gândirii autentice şi a cunoaşterii este o problemă sofisticată şi asupra căreia este dificil de căzut de acord de către majoritatea filosofilor şi epistemologilor.

Totuşi, în opinia mea, e drept postfactum, afirm că însuşirea unei gândiri autentice şi cunoaşteri corecte, se poate pleca de la adevăr, definiţiile sale, anumite proprietăţi specifice ale adevărului şi ale componentelor acestuia.

Pe de altă parte , întrucât obiectul gândirii şi cunoaşterii îl constituie realitatea, în acest proces de învăţare trebuie luate în calcul proprietăţile şi caracteristicile realităţii.

Ca obiect sau fenomen şi gândirea trebuie să ia act, prin determinările ce le face, de componentele ce se regăsesc în structura adevărului.

Faptul  că orice adevăr, indiferent de natura sa, are în componenţă aceeaşi structură şi se manifestă în realitate, el trebuie să întrunească cumva caracteristicile realităţii.

Însuşirea fundamentală a realităţii o constituie devenirea permanentă a acesteia, căci spunea C-tin Noica într-o cugetare din volumul „Carte de înţelepciune” următoarele : „Dialectica nu e o metodă a omului. E un procedeu al realului, e procedeul, mersul , pasul.”

Analizând această prezentare succintă, trebuie să găsi în continuare componentele ce trebuie însuşite şi exersate pentru a avea cu ajutorul lor, acces la o gândire autentică.

Avem în continuare afirmaţiile lui Aristotel, legate de adevăr şi eroare, pe care acesta le descrie în „Metafizica”, citez:

„În fine, sensul de adevărat şi de fals care este sensul lor de căpetenie. Aceasta depinde , cât priveşte lucrurile, de însuşirea lor de a se prezenta ca unite sau despărţite şi, prin urmare, calea adevărului aparţine acelui care socoate drept despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi ca  unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate.”

De fapt, acesta este punctul de unde începe cunoaşterea, căci fără deosebirea dintre adevăr şi eroare, nu este posibilă nici un fel cunoaştereşi gândire autentică.

În primă fază a demersului nostru, trebuie să putem însuşi o metodă, cu ajutorul căreia se poate ajunge la adevăr pe o cale cât mai scurtă şi cu o probabilitate cât mai mare. Lucrul acesta trebuie să se întâmple, în paralel cu însuşirea şi înţelegerea caracteristicilor componente ale adevărului şi a componentelor gândirii dialectice.

Numai în cadrul acestei triple întemeieri corecte a cunoaşterii, există posibilitatea dobândirii unei gândiri corecte, altfel s-ar putea să ne aflăm în treabă.

În cartea lui George Polya „Descoperirea în matematică”, apărută la Bucureşti în 1971 la Editura ştiinţifică, autorul face o trimitere interesantă la opiniile unui matematician german Martin Wagenstein , publicate în anuarul „Der Mathematikersicht” , volumul 8, partea a IV a, la pagina 29-38 legate de o metodă interesantă, care se poate aplica în procesul de învăţare a rezolvării problemelor de matematică, citez din Polya (pag     ):

„În lucrarea citată (mai sus), Wagenstein emite o idee care, după părerea mea (este vorba de Polya), merită să stea în atenţia tuturor celor care planifică învăţământul matematic; în loc să treacă în goană prin toate detaliile unui program mult prea extins, profesorul ar trebui să se concentreze asupra câtorva probleme realmente semnificative şi să le trateze pe îndelete şi în amănunt. Elevii ar trebui să exploreze toate aspectele problemei accesibile lor, ar trebui să-i descopere singuri rezolvarea, ar trebui să anticipeze, călăuziţi de profesori, unele consecinţe ale soluţiei.

În felul acesta, o problemă poate deveni un exemplu reprezentativ, o paradigmă a unui întreg capitol al ştiinţei. Cele spuse aici nu sunt decât un prim crochiu al ideii învăţământului paradigmatic, despre care orice profesor preocupat în mod serios de programul de predare ar trebui să citească mai mult din cartea citată.” 

Din acest exemplu dat de G: Polya, eu am tras o concluzie legată de întregul proces de învăţare. Astfel dacă elevii reuşesc să înţeleagă complet câteva exemple de problematici particulare, bine analizate şi explicate la nivelul elevilor, se întrevede posibilitatea ca elevii astfel instruiţi să poată accede la înţelegerea şi a altor tipuri de problematici, prin similitudinea lor, aşa cum spunea R: Descartes în articolul „Ce înseamnă a gândi?”

Astfel elevul poate să înţeleagă cum se pune şi cum se rezolvă o problemă de geometrie, matematică, fizică, chimie, iar mai târziu să înţeleagă corect cum se rezolvă o problemă socială sau o problemă personală. Însuşirea gândirii conceptuale (formale), este tocmai lucrul ce permite abordarea problemelor practice, în conformitate cu cugetarea lui Lenin despre concepţiile lui Kant şi Hegel în articolul anterior citat.

Cu alte cuvinte, este nevoie să deprindem elevii cu gândirea abstractă cât mai timpuriu, în ideea că îşi vor putea rezolva problemele personale şi de viată cât mai repede şi cât mai bine.