LOGICA

În toate discuţiile ce le purtăm auzim permanent cuvântul „logică”. Cuvântul a fost introdus se Aristotel şi are în linii mari cea mai faimoasă carieră. Dacă ne supunem unui examen profund raporturile în care se găsesc conceptele noastre, ideile logice, vom vedea că aceste idei logice au conexiuni de necesitate, de implicaţie şi de continenţă, cu alte cuvinte existăo înlănţuire necesară de concepte. 

Acest fapt presupune că conceptele logice determină un lanţ , o reţea, un sistem, adică sunt în legătură unele cu altele. Nu putem că lumea raţională ar putea fi similară unei grămezi de nisip sau bolovani, ci un sistem integrat, unde fiecare componentă are un sens şi există o legătură cu toate celelalte, fiind înţeleasă numai în corelaţie cu acestea. 

De fapt omul a reuşit să explice lumea exterioară, presupunând-o integral raţională, iar faţă de idealul de cunoaştere a ataşat acestei lumi, o structură care aparţine şi lumii inteligibile a ideilor, omul a presupus că, de fapt, asemenea ideilor sale, realitatea posedă o structură de sistem. 

Ba mai mult, a făcut presupunerea că fenomenele realităţii exterioare omului , pot fi deduse unele din altele, ca şi ideile logice.

Astfel există posibilitatea de a stabili lanţuri deductive,  care într-un târziu vor fi ansamblate într-un lanţ unic. Marii gânditori de sisteme au presupus că lanţul deductiv este uşor de stabilit şi au conceput sisteme autonome. Plecând de la presupunerea că realitatea e sistem, au introdus conceptul de sistem în sistem. Nu este important de la ce bază de speculaţie au plecat aceşti făuritori de sisteme.

Dacă ne bazăm pe presupunerea că realitatea este un sistem, iar formele ei concrete de existenţă se implică reciproc, atunci putem reconstitui gândirea şi, pe planul ei, sistemul indiferent de la ce verigă alanţului se porneşte.

Acesta este sensul profund al actului de gândire, în sensul că folosind gândirea putem rezolva o problemă de acest tip, indiferent de unde o începem.