SISTEMUL

Există în inventarul ştiinţei un concept care se defineşte ca sistem. Sistemul este un ansamblu coerent de corpuri, prin corpuri înţelegem toate existenţele materiale de la corpuri la atom.Aceste corpurii se află în conexiune şi astfel ele se influinţează reciproc.Chiar şi întregul univers este un sistem, în care sunt conectate toate componentele.

Hegel nota în cartea sa „Ştiinţa logicii” la pagina 504 urmăroarele, citez: „Întregul  este unitatea reflectată care posedă subzistenţă pentru sine; dar această subzistare a unităţii e totodată şi respinsă de ea; întregul , ca unitate negativă, este raportarea negativă la sine însuşi, astfel această unitate s-a înstăinat de sine: ea îşi are subzistenţa în conrariul său, în multiplul mod nemijocit, în părţi. Întregul constă deci din părţi, încât el nu e nimic fără ele.”

El este, prin urmare, întregul raport şi totalitatea independentă; dar tocmai din acelaşi motiv el nu este decât un ce relativ, căci ceea ce face el din totalitate estemai curând al său alt ceva, adică părţile; şi el îşi are subzistenţa nu în sine, ci în al său alt ceva.

Din punct de vedere al componentei funcţionale, o structură presupune existenţa unor legi (opozitive elementelor acelui sistem), care se conservă sau se dezvoltă prin jocul transformărilor sale, fără ca acestea să scoată sistemul respectiv din frontierele sale sau să apeleze la elemente exterioare.

Cu alt cuvinte o structură (întregul) are trei calităţi fundamentale şi anume: de totalitate, de transformări şi de autoreglaj (reacţie). Pentru a putea fi utilizată mai departe, după descoperirea structurii, aceasta trebuie să poată fi formalizată. Aici intervine lucrarea teoreticianului, pentru a obţine o structură independentă de el.

Formalizarea se poate exprima printr-un set de ecuaţii logico-matematice sau  printr-un model cibernetic. Formalizarea poate fi realizată în grade diferite, funcţie de decizia teoreticianului, cu observaţia că modul de existenţă a structurii pe care el o descoperă, urmeazăsă fie precizat în fiecare domeniu particular al cercetărilor.

Putem încheia cu concluzia că prin sistem trebuie să înţelegem un ansamblu de relaţii care se menţin, se transformă independent de lucrurile pe care le leagă.

Din acest mic material se vede clar din ce componente rezultă dificultăţile însuşirii mecanismului de gândire al subiectului, care este determinat de o structură teoretică subiectului implicat în această învăţare şi de un sistem care se schimbă odată cu epoca istorică, spaţiul cultural şi societatea umană, dar este prezent în toate epocile şi în toate societăţile.

Relatia

                        RELAŢIA

          Relaţia înseamnă legătura reciprocă între obiecte şi procese, precum şi între proprietăţile acestora, constituind un moment necesar al conexiunii universale.

           Relaţia are un caracter obiectiv, universal şi dialectic. Ceea ce variază în acest binom este varietatea calitativă în valorile cantitative, căci ele se pot raporta în cantităţi variabile şi în determinarea lor istorică.

Transformarea ulterioară, existenţa lucrurilor depind de ansamblul rapoartelor lor interne şi externe. Aceasta a fost şi rolul ştiinţelor, căci au reuşit să studieze obiecte şi procese în multiplicitatea rapoartelor lor şi să desprindă ca legi generale şi specifice ale mişcării materiei şi spiritului.

           După numărul obiectelor care sunt în relaţie , avem relaţii diadice, când intervin două obiecte, relaţii triadice când avem de-a face cu trei obiecte ce interacţionează şi poliadice când intervin mai multe obiecte în relaţionare, cum ar fi mişcarea browniană. Orice valoare este o realitate funcţională, ea constă într-un raport nu într-o existenţă de sine stătătoare. Mai exact, valorile, în sensul folosit de noi aici , reflectă relaţii obiective, exterioare, lucruri, calităţi, raporturi, acţiuni, care există şi se desfăşoară independent de modul de reflectare, dar care devin valori numai dacă sunt reflectate ca atare de către cei pentru care aceste realităţi obiective sunt într-adevăr valori.

        O societate există şi prosperă prin valorile ei materiale. Primatul  lor ţine de însăşi structura societăţii. Valorile spirituale reflectă aceste valori, le înfrumuseţează, le interpretează , le exprimă, le perfecţionează , le întăresc, le justifică, le apără, le laudă, le exaltă, dar nu le pot înlocui cu adevărat. Ele sunt valori funcţionale.

Reactia

                            REACŢIA

În cele ce urmează vom face referire la fenomenul de reacţie. Acesta se regăseşte în fenomenele aferente sistemelor fizice şi biologice cu scopul de a permite reglajul acestor sisteme în interacţiunea cu alte sisteme sau forţe perturbatoare.

Nu prezentăm fenomenul reacţiilor chimice, des răspândite în tot felul de interacţiuni dintre substanţe active, care sunt obiectul de studiu al chimiei. Acestea produc schimbarea categoriei de substanţă prin fenomenul citat mai sus, adică reacţia chimică.

Din această enumerare sumară observăm că acest cuvânt are semnificaţii multiple. Eu doresc să analizez doar prima semnificaţie enumerată, cu scopul înţelegerii reacţiei ca fenomen  interactiv aplicat sistemelor fizice sau biologice, nu şi sistemelor chimice, ce au o altă dinamică. Reacţia reţinută de noi reprezintă o măsură a interacţiunii dintre sisteme, şi permite înţelegerea fenomenelor dialectice pe care dorim să ni le explicăm la sfârşitul acestui curs de iniţiere. Ea este o trăsătură importantă al oricărei realităţi dialectice, cu ajutorul căreia sistemele fizice sau biologice se adecvează la situaţii concrete. Dacă înţelegem corect acest aspect al realităţii, avem perspective bune să percepem corect logica şi devenirea dialectică.

Să analizăm două exemple simple de reacţie şi un exemplu ceva mai complex, care ţine de fapt de teoria sistemelor. Odată iniţiaţi cu ajutorul acestor exemple, vom înţelege orice alt caz din teorie sau practică, cu care vom fi confruntaţi, precum şi conexiunile pe care le întâlnim în procese cu grad de dificultate mai ridicat.

Presupunem că apropiem o mână de o sobă de tablă foarte fierbinte, lucru de care nu ne dăm seama printr-o observaţie empirică. Atunci când mâna se apropie suficient de mult de soba încinsă, căldura emisă de pereţii sobei este recepţionată de terminaţiile nervoase existente în mână, şi, astfel sistemul nervos central sesizează existenţa unui pericol la nivelul mânii întinse spre sobă. Acest lucru atrage decizia sistemului nervos central de retragere a braţului şi, spunem că a apărut o reacţie de apărare a organismului împotriva unei agresiuni externe, care este un pericol eminent. Reacţia faţă de această agresiune a fost o acţiune raţională, în sensul că a păstrat inegritatea fizică a omului respectiv.

Al doilea exemplu  este cu o pisică flămândă. Întindem pisicii o bucată de carne proaspătă, în care caz pisica se va apropia de hrană, o va mirosi, apoi o va consuma. Spunem că pisica a reacţionat la mâncare, a constatat mai întâi că este comestibilă , apoi a devorat-o.

Reacţia a constat în acest caz în interacţiunea cu hrana şi în luarea deciziei corecte. Dacă mâncarea ar fi fost stricată pisica ar fi refuzat să mănânce. Este drept că există şi animale care consumă şi carne stricată, dar acestea sunt din categorie, deci am spune fără să greşim că acestea au un alt standard de hrănire, deci sunt „reglate” în alţi parametri.

Astfel ne putem da seama că fenomenul de reacţie este variabil, într-un fel dialectic, în sensul că poate avea valori diferite la sisteme diferite sau referitor la acelaşi sistem.

Acest proces este teoretizat de matematică în teoria sistemelor şi se foloseşte în orice proces industrial sau maşină modernă care se construieşte, indiferent de natura aplicaţiei.

Să considerăm un amplificator cu  un factor de amplificare foarte mare, cu ajutorul căruia dorim să prelcrăm anumite semnale electrice, de exemplu un factor de zece mii de ori. În această situaţie un semnal mic la intrare va fi mărit foarte mult şi circuitul de ieşire va intra în saturaţie, fără posibilitatea urmăririi lineare, adică redarea corectă a formei semnalului de intrare.

Astfel apare necesitatea reducerii amplificării excesive şi acest lucru se realizează cu ajutorul unei bucle de reacţie, care preia o parte din semnalul de la ieşire, cu semn schimbat şi astfel produce o micşorare a semnalului de intrare. Totdată, are loc şi o reducere a amplifică-rii totale a ansamblului precum şi o stabilizare a funcţionării sistemului de amplificare discutat. Discutăm mai departe pe figura 1 ce se întâmplă cu acest circuit.   

                                                                                      
Avem semalul de intrare  Si  şi semnalul de ieşire So. Presupunem valoarea amplifică rii egală cu a. Astfel iniţial semnalul de ieşire fără reacţie va fi: So=aSe (1). Dacă presupunem că reţeaua de reacţie nu încarcă amplificatorul de bază. Avem Sf =fSo(2), iar Se=Si-Sf  (3).

Înlocuim ecuaţia (2) în ecuaţia (3) şi obţinem Se=Si-fSo (4) , apoi introducem ecuaţia (4), ecuaţia (1) şi avem So=aSi-afSo (5) . Din ecuaţia (5) avem So/Si=A=a/(1+af) (6).

Dacă a este foarte mare putem aproxima A=1/f .Astfel putem observa din acest exemplu simplu cum influienţează reacţia în ampificatoare electrice.

Principiul negarii negatiei

  

PRINCIPIUL NEGĂRII NEGAŢIEI

Acest principiu este unul fundamental şi ţine transfomările dialectice, acţionând în baza legii fundamentale a unităţii şi luptei contrariilor, precum şi a legii trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative, determinând direcţia de ansamblu al dezvoltării. Aplicarea principiului se bazează pe preluarea şi dezvoltarea laturilor pozitive ale vechiului, înlăturarea laturilor negative, pe o cale sinuoasă, cu reveniri, involuţii, cotituri, etc. Ea reflectă unitatea continuităţii şi discontinuităţii în procesul dezvoltării, înlănţuirea lăuntrică a etapelor acestui proces, corelaţia complexă a vechiului cu noul, „întoarcerea aparentă la vechi” şi reflectarea într-un stadiu superior a anumitor trăsături şi însuşiri din stadiul inferior.

Traiectoria de dezvoltare în acest caz este cel mai corect sugerată de spirală , care sugerează atât ideea repetării parţiale a mişcării, cât şi ideia ridicării acesteia pe un plan superior. Forma principală de manifestare a negării negaţiei este negarea dialectică, prin intermediul căreia un obiect sau un fenomen se neagă pe sine, pentru ca, transformându-se în contrariul său, să se ridice pe o treaptă calitativ superioară.

Principiul nu acţionează nemijlocit, ci prin intermediul unor legi specifice din diferite domenii ale realului, cumar fi legea biogenetică fundamentală pentru materia vie, succesiunea periodică a elementelor chimice din tabloul lui Mendeleev pentru substanţe chimice, succesiunea dialectică a teoriilor ştiinţifice, etc .El este o componentă esenţială în devenirea dialectică a unui obiect, fiinţă vie, proces, fenomen, cunoaştere.    

            PRINCIPIILE

De cele mai multe ori auzim de la tot felul de oameni expresia următoare: „Eu am principii în acţiunile mele.” Aceasta nu este o vorbă fără sens, ci exprimă un mare adevăr.

Platon spunea acum 2500 de ani că : „Aparenţele sunt trecătoare şi principiile sunt eterne.” El avea în vedere faptul că lumea aceasta în care ne ducem existenţa, are la bază anumite reguli, pe care el le definea ca principii, care nu se schimbă pe durata existenţei realităţii. Lucrurile acestea se petrec în realitatea fizică, dar şi în cadrul societăţii omeneşti.

Şi societatea face parte din realitate şi are la bază aceleaşi seturi de reguli. Discutăm câteva principii pentru a putea înţelege însemnătatea acestora pentru cunoaştere, gândire şi pentru acţiunea noastră în practica curentă. Există un principiu pe care îl cunoaşte foarte multă lume : „Cine se aseamănă, se adună.”

Am crede că acest principiu se aplică numai la oameni, dar dacă cercetăm mecanica cuantică, vom vedea că se aplică şi în acest domeniu de cunoaştere. Orbitalii ce se învârtesc în jurul nucleelor atomilor sunt formaţi din perechi de electroni. Aceştia au drept caracteristici patru numere cuantice, care la acelaşi orbital au trei numere cuantice identice, iar al patrulea egal şi de semn contrar, acesta se numeşte număr cuantic de spin ce determină rotaţia în jurul axei proprii. Ei au aici semn contrar pentru a compensa această mişcare specifică, aşa fel încât sistemul fizic să fie stabil.

Alt principiu cunoscut de multă lume este următorul: „Spune cu cine eşti prieten ca să-ţi spun cine eşti.”

Avem  tot felul de principii enunţate în cărţile cu proverbe ca de exemplu: „Chipul e oglinda inimii.” Sau un proverb armenesc: „Zicala e rostită ca să fie auzită.”Un principiu simplu este următorul: „Fiecare lucru îşi are timpul său.”  Putem spune aici că primăvara înfloresc copacii, vara cresc fructele, toamna se produce culesul lor, în timp ce iarna copacii se odihnesc pentru un nou sezon.

Prin aceste câteva exemple simple putem înţelege importanţa cunoaşterii şi a aplicării principiilor. 

Necesitate si intamplare

   NECESITATE ŞI ÎNTÂMPLARE

Aceasta este o categorie filosofică de tip corelativ cu impact major în fundamentarea determinismului. Necesitatea aparţine categoriilor esenţei şi desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgânddin esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare. Întâmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern, fiind prin urmare neesenţiale, individuale, temporare, accidentale, atipice.

Întâmplarea are o schemă de dezvoltare aleatoare, putând să apară sau nu, la un moment de timp neprecizabil, într-o formă variabilă.

Cele două categorii nu se manifestă în formă pură, iar dacă există o unitate dialectică, ele se întrepătrund, se mijlocesc, se transformă reciproc. Există o corelaţie complexă între cele două categorii, ce pot fi rezumate astfel:

a)      Întâmplarea reprezintă o formă de manifestare a necesităţii

b)      Întâmplarea este o completare a necesităţii

c)      Necesitatea, ca tendinţă dominantă, îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor

Din ultima propoziţie îşi au obârşia explicitarea naturii legilor statistice, integrarea lor în domeniului determinismului universal.  

Metode moderne de invatare

       METODE MODERNE DE ÎNVĂŢARE

            În lucrarea de mai jos mi-am propus tratarea cunoaşterii în completitudinea ei.

Acest lucru înseamnă tratarea fenomenului de cunoaştere pe orizontală şi pe verticală, precum şi evoluţia lui în timp de-a lungul vieţii unui om. Acest lucru nu se vrea o teorie simplă, ci un program de educaţie potrivit.

            Programul trebuie să  producă fiecărui om ce a trecut prin şcoală ideea că educaţia este permanentă şi are un rol fundamental în existenţa şi prosperitatea individului.

            Trebuie create premizele interne prin care fiecare om să înţeleagă legătura între existenţa sa şi procesul de învăţare permanentă. Acest mod de a privi lucrurile trebuie să facă parte din „educaţia şcolară” a fiecărui om. Ne propunem prin această lucrare să găsim un alt raport între subiect şi cunoaşterea realităţii.

            Întâi trebuie definit rolul cunoaşterii. Toţi suntem în realitate şi aici ne câştigăm existenţa. Astfel trebuie ţinut seama de particularităţile realităţii. Aceasta se schimbă în fiecare moment, iar direcţia de schimbare nu coincide cu schimbarea oamenilor sau a colectivităţilor umane. În acest caz intervine „cunoaşterea”. Ea trebuie să „potrivească” omul la existenţa sa din realitate şi în acelaşi timp să producă adecvarea acestuia la schimbările ce au loc necontenit în realitate.  Respectând această cerinţă subiectul devine mai adaptat la schimbările continue ale realităţii.

1.      OBIECTUL CUNOAŞTERII

            Ne referim aici la ceea ce ne înconjoară, realitatea şi subiectul cunoscător, acesta în calitate de gânditor şi făuritor al istoriei sale. De aceea o cunoaştere echilibrată trebuie să se compună din două părţi şi anume:

            - o parte trebuie să trateze fenomenele naturii (matematică, fizică, chimie    ,geografie , etc.)

            - a doua parte să trateze fenomenele socio-umane legate de cunoaşterea      nemijlocită a omului (adevărul, mecanisme de gândire, etică, etc...) precum şi       interacţiunile dintre oameni. Acestea sunt cunoscute cu ajutorul ştiinţelor           sociale (istorie, sociologie, psihologie, antropologie şamd). Astfel omul se             poate raporta corect la realitatea fizică şi socială în care există , la el însuşi şi           la comunitatea în care locuieşte.

           

            Educaţia oferă câte ceva din fiecare, astfel ca subiectul să conştientizeze rolul său ca individ  şi membru al comunităţii precum şi necesitatea de a fi pregătit corespunzător în exersarea profesiunii.

2.      CUNOAŞTEREA  ISTORICĂ

            Istoria societăţii umane poate fi privită şi ca o istorie a „cunoaşterii”. În existenţa sa istorică omul a avut un raport cu cunoaşterea determinată de fiecare epocă istorică. Cunoaşterea a determinat evenimentele care au avut loc în diferite epoci istorice.

            Acele societăţi care au înţeles mai bine adevărurile momentului au avut de profitat, în sensul dominării naturii precum şi a colectivităţilor ce aveau un nivel de cunoaştere mai scăzut. Lucrul acesta s-a menţinut tot timpul istoriei cunoscute.

            Astăzi problema a devenit acută, societăţile cu un nivel scăzut de cunoaştere sunt supuse la tot felul de pericole, inclusiv de a fi asimilate. Instruirea şcolară este fundamentală în procesul de cunoaştere. Ea poate emancipa o comunitate umană,  capabilă să obţină  performanţe superioare. În istorie procesul de cunoaştere a fost foarte stratificat,  lucru ce are loc şi astăzi. Performanţa sistemului de educaţie este determinata de mai mulţi factori:  tradiţia culturală, religioasă, limbajul şi scrierea utilizată, aria geografică ocupată de acea comunitate, clima, interacţiunile cu alte comunităţi şi altele.

            Ne ocupăm de lucrurile ce se pot face mai departe. Acţiunea noastră poate produce beneficii ulterioare. Există metode moderne descoperite de cunoaşterea filozofică din secolul douăzeci  precum  şi de „teoria ştiinţei”. Ele trebuie puse în practică.  Cu cât modelul urmat e mai bun , cu atât rezultatele sunt mai mari. Important este să înţelegem ce şi cum trebuie făcut în instruirea şcolară.

            Astfel vom obţine rezultate remarcabile faţă de situaţia anterioară. Lucrul este determinat de doi factori:

-          cei ce introduc modificările trebuie să înţeleagă foarte riguros fenomenul în integralitatea sa.

-          modificarea sistemului de educaţie conform cerinţelor enunţate la punctul anterior.

            Modificările trebuie introduse treptat pentru ca sistemul de învăţământ să le poată asimila. Stabilim apoi ţintele ce trebuie atinse în mod realist precum şi timpul fizic de realizare. Trebuie ţinut seama de capacitatea sistemului de învăţământ de a fi modificat în timp. Metodele diferă de la un spaţiu cultural la altul.  Plecând de la aceste premize stabilim obiectivele concrete pentru cazul nostru .

             Ideea fundamentală este cerinţa de „ adecvare permanentă” a omului la realitatea ce se schimbă mereu. În acest caz trebuie să vedem determinările ce produc aceasta. Singura fiinţare capabilă de cunoaştere şi autocunoaştere este omul.

            Determinările ce produc  cele două tipuri de cunoaştere au fost enumerate anterior şi au efect în ordinea enunţată. Abia autocunoaşterea produce înţelegerea celorlalţi oameni de către subiect. Modalitatea prin care se produce aceasta este însuşirea adevărului.

            Urmărim  prin procesul de educare să cultivăm la om necesitatea de a urmări să obţină „ adevărul”, precum şi metodele de verificare. Trebuie avut în vedere şi explicarea blocajelor ce apar în obţinerea  „adevărului”. „Adevărul” se obţine în cadrul „dialogului raţional” exersat  în cadrul unei „comunităţi comunicative ideale nelimitate”, formate din cel puţin două persoane. Trebuie să definim ce înseamnă „dialog raţional”. Educaţia trebuie să cuprindă şi elemente de practica nemijlocită.

Acţiunea de modelare a cunoaşterii ţine seama de particularităţile comunităţii respective precum şi de modul în care se execută instruirea pe modelul vechi.

            În plus trebuie reţinut faptul că nivelul de performanţă nou depinde de programa  nou introdusă cât şi de metodologia folosită. Avem în vedere trei tipuri de corecţie, ce pot fi aplicate procesului studiat: de mod, de conţinut si de loc. Corecţiile legate de „loc” se referă la particularităţile spaţiului cultural, acestea sunt diferite de la un loc la altul, corecţia de conţinut se referă la alegerea unui conţinut nou pentru manualele care vor fi folosite, iar cele de „mod” se referă la metoda aplicată în situaţia modificată.

            În sprijinul ideii aducem un citat din M. Heidegger din volumul „Repere pe drumul gândirii” articolul „Fenomenologie şi teologie” pagina 419 ediţia română 1989 ,unde autorul dă o explicaţie referitoare la metodă: „Însă nu ne este permis să trecem cu vederea ceva esenţial: în măsura în care este concepută corect , explicarea unor concepte fundamentale nu se realizează niciodată în aşa fel încât concepte izolate sunt explicate şi definite în sine pentru a fi manipulate apoi ca nişte fise de joc. Orice explicare a unor concepte fundamentale trebuie să se străduiască să surprindă în totalitatea lor originară şi să nu piardă niciodată din vedere CORELAŢIA de ordinul fiinţei, primordială şi coerentă, către care trimit toate conceptele fundamentale”.

 Este singura metodă raţională de a face lucrurile mai bine şi care dorim să o dezvoltăm în continuare.

3.      METODE  NOI  DE  EDUCAŢIE

           

            Acestea se referă la găsirea unor metode bazate pe descoperirile făcute în secolul trecut în teoria ştiinţei precum şi noutăţile sugerate de filozoful german Martin Heidegger în opera sa vastă. Ce trebuie adăugat din aceste perspective actualului proces de educaţie pentru a fi potrivit cerinţelor actuale?

            Pentru a găsi răspuns la întrebare trebuie întâi să observăm cele mai importante trăsături ale realităţii. Eu cred , după studiul sistematic al filozofiei de peste douăzeci de ani , că cele mai importante sunt : corelaţia  şi raţiunea dialectică .     În realitate ele sunt mai numeroase ,dar din motive ce ţin de posibilităţile reale ale elevilor , durata studiilor , costurile procesului de educaţie, nevoile sociale , eu am considerat cele două componente sunt suficiente pentru a avea rezultate bune  la nivelul şcolii. Cele două componente ale realităţii dezvoltate în sistemul de cunoaştere ale elevilor vor produce o adaptare mult mai bună la cerinţele sociale. Eu am căpătat aceste componente ale realităţii în gândire  la o vârstă mare şi cu un efort de învăţare foarte consistent, dar gândind  lucrurile am determinat o cale mult mai simplă , ce poate fi aplicată la vârsta şcolară . Aceasta dă rezultate bune cu un efort mai mic , cu condiţia aplicării ei la vârstă şcolară. În domeniul învăţământului există experienţă vastă în diferite spaţii culturale.

            Trebuie să facem o precizare legată de raţiunea dialectică. Vom considera afirmaţiile  filozofului francez Roger Garaudy din volumul „Karl Marx” apărut la Bucureşti în 1967 la „Editura Politică”: „În realitate, gândirea n-a fost obligată să descopere dialectica şi să recurgă la ea decât pentru a integra în raţionalitate aspecte ale naturii care sunt refractare unei alte logici.

            Dialectica este un efort de a raţionaliza anumite aspecte complexe ale realului: mişcarea, contradicţia, totalitatea. Aşadar , prin însăşi originea ei, dialectica, departe de a încorseta gândirea, este în esenţa ei o fereastră spre noi aspecte ale realului”. Autorul explică în această carte rolul dialecticii în realitate. Mai mult, adaug eu, problemele care confruntă lumea în momentul actual se datorează unui deficit de raţiune dialectică atât la nivelul elitelor cât şi la nivelul omului obişnuit. În consecinţă manualele şcolare trebuie formate la un nivel corespunzător, astfel încât să permită formarea unei gândiri dialectice la un număr cât mai mare de elevi.

            Manualele şcolare trebuie să surprindă la un nivel corespunzător cele patru probleme enunţate : corelaţia, mişcarea, contradicţia şi întregul. Importanţa acestora este mare , căci o realitate dialectică nu poate fi surprinsă decât cu o gândire dialectică.  Cu toate acestea , în multe cazuri rezultatele acestor eforturi sunt modeste, în comparaţie cu eforturile consumate. Ideea acestui material constă tocmai în creşterea eficienţei procesului de educaţie, cu un minim de cheltuieli suplimentare, dar obţinând la sfârşitul programului rezultate superioare. Există o mare problemă în orice sistem şcolar: manualele.

            Pentru a putea opera cu cunoştinţe noi, este necesar ca acestea să fie schimbate. Acest lucru presupune cheltuieli foarte mari şi nu este un lucru uşor. Eu am luat în calcul şi acest element. Astfel am gândit o schimbare ce ţine seama de acest lucru, în sensul că este nevoie doar de introducerea de manuale noi capabile să rezolve problema enunţată anterior.

            Practic manualele de matematică, citire , limbă şi literatură, fizică, chimie , biologie şi altele să fie scrise în spiritul celor patru caracteristici menţionate anterior. Amintesc un principiu enunţat de „Şcoala de la Erlangen”: „Raţiunea poate fi predată şi poate fi învăţată”. Este nevoie de un manual care să se ocupe de conexiunea fenomenelor . Cu ajutorul acestuia rezolvăm una din cele patru probleme enunţate anterior şi anume corelaţia. Este important pentru elev să deprindă ideea că în toate lucrurile şi fenomenele se regăseşte o logică unică, logica formala de ordinul întâi. Trebuie să se revizuiască manualele în conformitate cu cerinţele enunţate anterior adică corelaţia, mişcarea, contradicţia dialectică şi întregul.

            Fac precizarea că acest manual nu presupune planificarea de timp suplimentar, el urmând să fie folosit când şi unde este cazul la obiectele de studiu care există în mod normal în programa şcolară. Eu plec de la premiza că fiecare spaţiu cultural îşi are propria experienţă de învăţare şi aceasta trebuie păstrată, asigurând continuitate procesului . Schimbările numeroase produc mari perturbaţii, fiind dăunătoare procesului de învăţare. Programul propus are totuşi o modificare minoră de program.        

Aceasta este determinată de introducerea unui manual pentru deprinderea celor două cerinţe: corelaţia şi gândirea dialectică. În cadrul tratării întregului trebuie învăţată şi întemeierea completă. Întemeierea completă are în vedere înţelegerea de către elevi a modului cum trebuie realizat un lucru oarecare, indiferent de natura sa. Este important ca elevul să-şi facă o imagine corectă despre aceasta. Odată obţinută deprinderea, ea îl va însoţi toată viaţa. Partea cea mai importantă din acest manual se referă însă la prezentarea şi explicarea gândirii dialectice. 

Acest lucru este instituit cu două scopuri:

-          posibilitatea efectuării unei analize a unui fenomen dialectic;

-          capacitatea de a dobândi o gândire dialectică în vederea posibilităţii de a surprinde dialectica realităţii;

Acestea sunt componentele esenţiale ale unei gândiri autentice , cu ajutorul cărora se poate înţelege în mod real transformarea continuă a lumii şi a noastră.

        Putem considera că remediul la criza actuală este reforma. Modificarea educaţiei şcolare din acest material cu scopul însuşirii unei gândiri dialectice, este o soluţie pentru criză. Perioadele de criză sunt cele mai potrivite pentru schimbarea vechilor soluţii cu altele noi potrivite pentru actualitate. Reuşita acestui demers produce mult progres  în societate. Totodată ea are efect benefic asupra viitorului social. Este necesar să scriem treptat manualele şcolare în spiritul cerinţelor enunţate în acest articol. De la abecedar şi în continuare cu celelalte manuale, trebuie să surprindem cât mai mult corelaţia şi caracteristicile logicii dialectice explicit şi implicit. Acesta este, şi subliniez încă o dată, esenţa efortului epistemologic ce trebuie să cuprindă ideea de reformă a învăţământului. Astfel putem depăşi limitele sistemului actual de învăţământ.        

4.      ARGUMENTE

        Propunerile făcute mai sus aparţin unui „cercetător” individual al procesului de  educaţie. Eu am absolvit în România în anul 1980 Facultatea de Electrotehnică, specialitatea Electronică şi Telecomunicaţii. În paralel cu practicarea profesiei , am avut preocupări filozofice peste 25 de ani, asa încât în anul 2010 am început Facultatea de Filozofie pe care am absolvit-o in anul 2013. Eu nu am făcut parte din sistemul de învăţământ, astfel încât nu am fost „contaminat” de metodele şi şabloanele acestuia, astfel că am putut dezvolta liber o metodă originală de dezvoltare a gândirii necesara in procesul de educatie.

        În acest sens voi cita o cugetare a unui filozof  român Constantin  Noica , care a avut privilegiul să audieze de mai multe ori marele gânditor german M. Heidegger. Într-un „Jurnal filozofic” apărut în 1990 la editura „Humanitas”  la pagina 79 el nota: „ Asist la un seminar al lui Heidegger. Curios , nici el nu poate scăpa de ticurile profesoratului. Vrea răspunsuri corecte: nu să gândească elevul, deci să aproximeze; ci să ştie. Esenţa profesorului e de a împiedica gândirea să fie căutata, spre a fi exactitate. Să nu se poată fără asta?”

        Acest filozof  surprinde impecabil neajunsul învăţământului modern în cugetarea menţionată. Eu nu am fost „prins” în această plasă şi prin intermediul filozofiei am imaginat un mod aparte de a corecta erorile ce persistă în sistemele de învăţământ şi se transmit de la o generaţie la alta. De unde a apărut ideea corelaţiei?

        Înainte de a răspunde la întrebare trebuie să definim corelaţia. Prin corelaţie înţelegem totalitatea interacţiunilor ce apar între elementele realităţii, fiindcă există o asemenea legătură demonstrată în filozofie şi fizică. Aceasta proprietate ne permite să putem dezvolta judecăţi globale despre fenomene, lucru ce produce o gândire autentică . Ideea corelaţiei mi-a venit în urma unor vizite efectuate  în Armenia în perioada 2005 – 2009. Acolo am descoperit alfabetul armean şi având un aspect interesant am făcut un studiu aprofundat al acestuia legat de caracterele de mână mari şi mici. Am descoperit acolo oameni educaţi şi civilizaţi, cu un simţ al datoriei foarte dezvoltat şi potriviţi la cerinţele actuale.

        Acestea în condiţiile în care Armenia dispune de resurse naturale şi industriale puţine, lucru ce ar produce în altă parte o catastrofă socială.

De fapt toată lumea civilizată cunoaşte şi apreciază valoarea oamenilor şi a culturii armeneşti. Astfel am descoperit nişte legături între aceste caractere care sunt extrem de asemănătoare cu fenomenul de corelaţie din cunoaşterea filozofică, fizică şi matematică. Materialul este prezentat la sfarsitul acestei lucrari.

        Al doilea aspect deficitar al învăţământului este legat de absenţa din materiile predate a ţintei de a deprinde o gândirea dialectică. Înţelegem mai bine această idee dacă urmărim un gând al filozofului G. W. F. Hegel în cartea sa „Ştiinţa logicii” apărută în 1966 în Editura Academiei la pagina 427 . 

El spunea:

„Un lucru nu se mişcă, numai întrucât el în această clipă e aici, iar în clipa următoare dincolo, ci întrucât el e în  una şi aceeaşi clipă aici şi nu aici , întrucât el e şi nu e în acelaşi timp în acest aici. Trebuie să acceptăm contradicţiile descoperite de vechii dialecticieni în procesul mişcării; însă de aici nu urmează că mişcarea nu există, ci, din contra, că mişcarea e însăşi contradicţia concret existentă”.

            A produce performanţă în educaţie înseamnă în primul rând a ieşi din inerţia amintită de filozoful român C. Noica  în cugetarea sa despre lecţia lui M Heidegger. În al doilea rând înseamnă predarea unei metode prin care să se poată explica fenomenele ce au loc în realitate, astfel ca ele să devină inteligibile pentru elev şi, în plus, să deprindă modul aparent de gândire aparent contradictoriu descris în citatul de mai sus al filozofului german Hegel. Acestea sunt de fapt concepţiile mele, referitor la problemele de rezolvat ale sistemului de învăţământ modern, determinând în  alte conditii o calitate slabă.

            Prin suplimentarea cu această metodă de cunoaştere a sistemului de învăţământ, rezultatele procesului de educaţie devin superioare, în condiţiile exercitării unui acelaşi efort material şi uman. Demersul meu nu face altceva decât să asigure procesului de cunoaştere o structură similară cu cea a conţinutului realităţii. Lucrul acesta permite un acces facil la înţelegerea şi modificarea realităţii. Odată învăţat acest modalitate de gândire, subiectul poate aborda orice problemă de o manieră acceptabila.

            Există o cugetare  filozofului  francez  Roger  Garaudy în cartea sa „Karl Marx” apărută în 1964 , la  pagina 108 despre  acestea : „A spune că există o dialectică a naturii înseamnă a spune că structura şi mişcarea realităţii sunt de aşa fel, încât numai  o gândire dialectică face ca fenomenele să devină inteligibile şi să poată fi mânuite”.

            Metoda propusă de mine nu are scopul de a adăuga noi cunoştinţe elevului, ci doar să deprindă un mod dialectic de gândire a lucrurilor şi a fenomenelor. Este aspectul esenţial al unei instruiri şcolare de calitate, cu efecte benefice în orice sistem economic ca şi în societatea umană . Metoda folosită de mine nu doreste să perturbe sistemul educaţional existent , ci numai să îl folosească în vederea atingerii  obiectivului propus. Eu plec de la presupunerea, că orice sistem de educaţie este bine aşezat şi nu trebuie perturbat cu factori externi de mare intensitate. Am în vedere o modificare graduală care să producă treptat mutaţiile menţionate mai sus în articol.        

   

  Dacă acţiunea se produce astfel, există posibilitatea de obţinere a unor rezultate foarte bune. Elevii vor învăţa să gândească şi acest lucru va avea efecte bune pentru restul vieţii. Propunerea se adresează pentru ciclul gimnazial şi de liceu , dar poate fi adaptat şi la învăţământul superior. 

Rezolvarea acestei probleme este asemănătoare , dacă o privim formal cu o problemă ştiinţifică: se dau un set de date iniţial, se cere să se obţină anumite rezultate finale, folosind o anume metodă de lucru. Eu consider că datoria mea, în acest caz, este să găsesc metoda cea mai uşoară pentru a ajunge la rezultatele  dorite. Lucrurile ce se dau constau în masa de elevi ce trebuie educaţi, majoritatea lor nu au  capacitatea de a recepta fenomenele în formă dialectică. Cerinţa procesului educaţional constă în nevoia ca un număr cât mai mare de elevi să dobândească o gândire dialectică. În acest enunţ mă refer numai la problema dobândirii gândirii dialectice, însă scopul procesului de educaţie este mult mai vast.      

Restul problemelor depind de modul cum este gândit fiecare proces de învăţământ în parte şi nu constituie obiectul preocupărilor din acest material.  Prin  ideile enunţate mai sus consider că am adus suficiente argumente că pot rezolva acceptabil această provocare practic în orice spaţiu cultural. Scopul demersului nu este să învăţăm elevii filozofie, cel puţin din două motive:

-          cunoştinţele filozofice sunt foarte multe şi dificil de înţeles,

-          aceste cunoştinţe nu folosesc prea mult în domeniul social , existând un număr restrâns de cercetători  în această specialitate.

Singurul mod de a obţine performanţă în educaţie este de a utiliza anumite  părţi din cunoaşterea filozofică pentru deprinderea unei gândiri dialectice. Trebuie subliniat aici că succesul economic din Germania se datorează mare parte şi faptului că o latură a educaţiei cuprinde şi deprinderea gândirii dialectice în şcoală ,atât cât este posibil. Putem aminti aici o afirmaţie a lui Renes Descartes din cartea sa „Reguli pentru îndrumarea minţii, Regula I pagina 7” : „Înţelepciunea umană rămâne una şi aceeaşi întotdeauna , oricât de diferite ar fi lucrurile pe care le cercetează, şi nu împrumută de la ele mai multă diversitate decât împrumută lumina Soarelui de la lucrurile pe care le luminează.”

                     METODA

Auzim de multe ori despre cuvântul „metodă”. Pe lângă aspectul comun, în procesul de dobândire a gândirii, noţiunea de metodă are un sens aparte.

În problema legată de studiul cunoaşterii, dezvoltată de I. Kant în cartea sa „Critica raţiunii pure”, autorul făcea următoarea precizare: „Cu privire la metodă, pentru ca ceva să poată fi numit metodă, trebuie să fie un procedeu după principii. Metoda care domină „acum” în această ramură de cercetare a naturii poate fi divizată în metoda naturalistă şi metoda ştiinţifică. Naturalistul raţiunii pure ia ca principiu, că prin raţiune comună, fără ştiinţă (pe care el o numeşte raţiune sănătoasă) , se poate realiza mai mult în chestiunile cele mai înalte , care constituie problema metafizicii, decât prin speculaţie. El afirmă deci că mărimea şi depărtarea Lunii pot fi determinate cu ochiul mai sigur decât pe cale indirectă, matematică. Este o simplă misologie, redusă la principii, şi ceea ce este mai absurd, e neglijarea tuturor mijloacelor tehnice, lăudată ca o metodă proprie, pentru a extinde cunoaşterea noastră. Căci în ceea ce priveşte pe cei ce sunt naturalişti, din lipsa unor vederi mai ample, ei nu pot fi acuzaţi cu temei de nici o vină. Ei urmează raţiunea comună, fără a se lăuda cu ignoranţa lor, ca o metodă care ar conţine secretul de a scoate adevărul din fântâna adâncă a lui Democrit. Quod sapio, satis et mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones, ( ceea ce ştii îmi este de ajuns; nu mă îngrijesc să fii ceea  ce a fost Arcesilau şi nefericiţii Soloni.) , versurile lui Persius constituie deviza lor, cu care pot trăi mulţumiţi şi demni de aprobare, fără a se îngriji de ştiinţă, nici a încurca treburile ei.

În ce-i priveşte pe cei ce urmează o metodă ştiinţifică, ei au aici alegerea de a proceda sau dogmatic, sau sceptic, în toate cazurile însă ei au obligaţia să procedeze sistematic.

Numind aici pe celebrul Wolff, ca reprezentant al primului procedeu, şi pe David Hume, ca reprezentant al celui de-al doilea, mă pot dispensa , în ceea ce priveşte scopul meu actual, de a numi pe ceilalţi.

Numai calea critică mai rămâne deschisă. Dacă cititorul a avut bunăvoinţa şi răbdarea s-o parcurgă în societatea mea, el poate judeca acum dacă nu cumva, în caz că i-ar place să-şi dea contribuţia lui, pentru a face din această cărare o cale regală, s-ar putea atinge încă înainte de sfârşitul acestui secol ceea ce multe secole n-au putut realiza, anume de a aduce raţiunea omenească la satisfacţie deplină în ceea ce apreocupat totdeauna, însă fără succes până acum , setea ei de cunoştere.”

În fragmentul ce încheie „Critica raţiunii pure” autorul consideră că o metodă are rezuultate numai în condiţiile utilizării căii critice în mod sistematic. Este singura variantă ce poate produce efecte autentice în cunoştere, lărgindu-i orizontul şi efectul.

Orice alt tip de acţiune în cunoaştere nu produce efecte autentice şi, de regulă, se află situată în eroare.

Hegel are un alt tip de abordare în opera filosofică „Fenomenologia spiritului” , în primul rând datorită progreselor ce s-au acumulat în perioada postkantiană în care a creat Hegel. Astfel filosoful nota la pagina 23 şi în continuare: „Ce este în genere cunoscut nu este, prin faptul că e cunoscut, cu adevărat cunoscut. Este cea mai curentă înşelare de sine, ca şi înşelarea altora, de a presupune în procesul cunoaşterii ceva ca ştiut şi de a-i da deopotrivă asentimentul.” La pagina următoare autorul dă o definiţie remarcabilă metodei: „Metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate.”

La pagina 33 filosoful enumeră cu ce obstacolele pe care le întâmpină conştiinţa în procesul cunoaşterii : „În viaţa obişnuită conştiinţa are ca conţinut al ei cunoştinţe, experienţe, concretizări sensibile şi gânduri,principii, în genere ceea ce trece ca ceva dat, adică drept o fiinţă sau esenţă fixă, în repaus. Conştiinţa urmează în parte acest conţinut, întrerupe pe de altă parte legătura prin intervenţii arbitrare asupra acestui conţinut şi se comportă ca o determinare şi o luare în posesiune exterioară a acestuia. Ea îl aduce înapoi la ceva cert , fie acesta numai sentimentul momentului, şi convingerea este satisfăcută când ea a ajuns la un punct de odihnă care îi este cunoscut.” Aici filosoful descrie cunoaşterea „după ureche” sau cunoaşterea comună, care nu are nici o relevanţă ştiinţifică.

La pagina 37 Hegel descrie modalitatea de acţiune în cazul cunoaşterii ştiinţifice, citez: „Cunoaştera ştiinţifică cere, dimpotrivă, ca să te laşi în voia obiectului sau, ceea ce este acelaşi lucru, să ai în faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi. Adâncindu-se astfel în obiectul ei, ea uită acea privire de ansamblu, care nu e decât reflexia cunoaşterii din conţinut în ea însăşi. Dar, cufundată în materie şi progresând în mişcarea acesteia, cunoaşterea adevărată se întoarce în ea însăşi, nu înainte totuşi ca conţinutulîn plinătatea lui să se reia în sine, să se reducă ca determinaţie, să se reducă el însuşi la una din laturile unei existenţe-în-fapt şi să treacă în adevărul său superior. Prin aceasta întregul simplu ce se parcurge cu privirea emerge el însuşi din bogăţia în care reflexia sa părea pierdută.”

Ideea este continuată la pagina 46 , unde autorul afirmă: „Gânduri adevărate şi o privire ştiinţifică nu pot fi dobândite decât în munca conceptului. El singur poate să producă universalitatea cunoaşterii, care nu e nici nereterminarea obişnuită şi sărăcia simţului comun ci este cunoaştere cultivată şi completă, nu e nici universalitatea ieşită din comun a dispoziţiei raţiunii stricată de inerţia şi îngâmfarea geniului, ci este adevărul ajuns la forma sa autentică, care e capabil să fie bunul oricărei raţiuni conştiente de ea.”

Ca o concluzie la cele discutate mai sus filosoful notează la pagina 47 următoarea observaţie: „Trebuie să fim convinşi că adevărul are natura sa de a străbate atunci când timpul său a sosit şi că el nu apare decât atunci când acest timp a sosit; şi de aceea el nu apare niciodată mai devreme, nici nu găseşte un public nepregătit; şi trebuie să fim convinşi că şi individul are nevoie de acest rezultat spre a-şi confirma astfel ceea ce este încă lucrul său însingurat şi spre a experimenta convingerea, care aparţine mai întâi numai particularităţii, ca fiind ceva universal.” Ideea exprimată aici de autor susţine că odată cu descoperirea unui adevăr universal de către un cercetător particular, comunitatea ştiinţifică este pregătită să accepte acel adevăr, cele două momente de regulă coincid sau sunt foarte apropiate.

Concluzia acestui mic opuscul se observă cel mai uşor în cugetarea filosofului român Lucian Blaga în opera sa „Despre conştiinţa filosofiei” la pagina 72, citez: „Nu există filosof care să nu fie preocupat „în prealabil”, într-un chip sau altul, de metoda de urmat. Spre deosebire de oamenii de ştiinţă care se găsesc angajaţi într-un sistem de procedee înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea de sute de ani a generaţiilor de înaintaşi, spre deosebire de încrederea ce omul de ştiinţă o acordă metodei constituite prin eforturile celorlalţi, orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată.”

Se dovedeşte încă odată că pentru filosofi modalitatea de stabilire a metodei este una dialectică. Şi nu este o eroare în această abordare, deoarece unei realităţi dialectice i se potriveşte numai o metodă dialectică. 

Metoda dialectica

METODA DIALECTICĂ

Dacă ne referim la cuvântul dialectică, acesta a apărut la greci în antichitate. 

Metoda a fost folosită de Socrate şi Platon şi chiar de Aristotel. Ea se referea la stabilirea unui adevăr prin expunerea de teze şi argumente alcătuite din părţi opuse, în urma confruntării acestora, între participanţii la dialog.

Metoda dialectică a fost teoretizată în epoca modernă de gânditorul german G. W. F. Hegel. El a reţinut ideea de contradicţie, lucru care devine partea centrală  a teoriei sale. Hegel pleacă de la ideea de „teză” . Pe parcursul devanirii ei, aceasta se poate transforma în opusul ei „antiteză” , care ar puteaa fi asimilată cu Nimicul. Ulterior acest ceva vag  trece în Devenire, proces pe care Hegel îl defineşte „sinteză”. Astfel avem o schemă triadică a devenirii: teză, antiteză şi sinteză. Astfel are loc devenirea Realităţii la Hegel prin intermediul „Ideii”, devenirea ideii.

Devenirea Ideii şi devenirea Realităţii sunt acelaşi lucru la Hegel, a cărui filozofie exprimă fidel devenirea „logică” a Ideii şi logica Realităţii sunt identice.

Chiar şi Hegel consideră că „mişcarea este contradicţia concret existentă” , prin mişcare înţelegând orice tip de mişcare, începând cu mişcarea mecanică şi terminând cu mişcarea în spaţiul ideilor. Negaţia şi contradicţia constituie motorul devenirii şi al progresului, atât în gândire cât şi în realitate. Atât gândirea cât şi realitatea se mişcă mereu în acest ritm al tezei, antitezei şi al sintezei. Mintea noastră reflectă acest proces dialectic în jocul dialectic al noţiunilor şi judecăţilor din spiritul nostru. Reflectarea este fidelă, astfel că logica subiectivă reproduce logica obiectivă a realităţii. Astfel ajungem la faimoasa afirmaţie a lui Hegel care spunea astfel: „Tot ce este raţional este real şi tot ce este real este raţional.”

În medoda dialectică se regăseşte întregul, căci acelaşi autor susţinea argumentat că „Adevărul este întregul” . Metoda dialectică este ,prin urmare o metodă cu viziune holistică asupra existenţei şi a fenimenelor abordate, exprimă prioritatea întregului asupra părţii, iar partea există şi capătă sens în raport cu întregul.

Tot o parte integrantă a metodei dialectice o constituie capacitatea de a formula întrebări raţionale legate de un anumit subiect, cât şi cea de a găsi răspunsuri raţionale la acest tip de întrebări. (Nu la cele iraţionale)    

Metoda de lucru

      METODA DE LUCRU

Aşa cum am enunţat anterior „metoda de învăţare”  a gândirii autentice şi a cunoaşterii este o problemă sofisticată şi asupra căreia este dificil de căzut de acord de către majoritatea filosofilor şi epistemologilor.

Totuşi, în opinia mea, e drept postfactum, afirm că însuşirea unei gândiri autentice şi cunoaşteri corecte, se poate pleca de la adevăr, definiţiile sale, anumite proprietăţi specifice ale adevărului şi ale componentelor acestuia.

Pe de altă parte , întrucât obiectul gândirii şi cunoaşterii îl constituie realitatea, în acest proces de învăţare trebuie luate în calcul proprietăţile şi caracteristicile realităţii.

Ca obiect sau fenomen şi gândirea trebuie să ia act, prin determinările ce le face, de componentele ce se regăsesc în structura adevărului.

Faptul  că orice adevăr, indiferent de natura sa, are în componenţă aceeaşi structură şi se manifestă în realitate, el trebuie să întrunească cumva caracteristicile realităţii.

Însuşirea fundamentală a realităţii o constituie devenirea permanentă a acesteia, căci spunea C-tin Noica într-o cugetare din volumul „Carte de înţelepciune” următoarele : „Dialectica nu e o metodă a omului. E un procedeu al realului, e procedeul, mersul , pasul.”

Analizând această prezentare succintă, trebuie să găsi în continuare componentele ce trebuie însuşite şi exersate pentru a avea cu ajutorul lor, acces la o gândire autentică.

Avem în continuare afirmaţiile lui Aristotel, legate de adevăr şi eroare, pe care acesta le descrie în „Metafizica”, citez:

„În fine, sensul de adevărat şi de fals care este sensul lor de căpetenie. Aceasta depinde , cât priveşte lucrurile, de însuşirea lor de a se prezenta ca unite sau despărţite şi, prin urmare, calea adevărului aparţine acelui care socoate drept despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi ca  unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate.”

De fapt, acesta este punctul de unde începe cunoaşterea, căci fără deosebirea dintre adevăr şi eroare, nu este posibilă nici un fel cunoaştereşi gândire autentică.

În primă fază a demersului nostru, trebuie să putem însuşi o metodă, cu ajutorul căreia se poate ajunge la adevăr pe o cale cât mai scurtă şi cu o probabilitate cât mai mare. Lucrul acesta trebuie să se întâmple, în paralel cu însuşirea şi înţelegerea caracteristicilor componente ale adevărului şi a componentelor gândirii dialectice.

Numai în cadrul acestei triple întemeieri corecte a cunoaşterii, există posibilitatea dobândirii unei gândiri corecte, altfel s-ar putea să ne aflăm în treabă.

În cartea lui George Polya „Descoperirea în matematică”, apărută la Bucureşti în 1971 la Editura ştiinţifică, autorul face o trimitere interesantă la opiniile unui matematician german Martin Wagenstein , publicate în anuarul „Der Mathematikersicht” , volumul 8, partea a IV a, la pagina 29-38 legate de o metodă interesantă, care se poate aplica în procesul de învăţare a rezolvării problemelor de matematică, citez din Polya (pag     ):

„În lucrarea citată (mai sus), Wagenstein emite o idee care, după părerea mea (este vorba de Polya), merită să stea în atenţia tuturor celor care planifică învăţământul matematic; în loc să treacă în goană prin toate detaliile unui program mult prea extins, profesorul ar trebui să se concentreze asupra câtorva probleme realmente semnificative şi să le trateze pe îndelete şi în amănunt. Elevii ar trebui să exploreze toate aspectele problemei accesibile lor, ar trebui să-i descopere singuri rezolvarea, ar trebui să anticipeze, călăuziţi de profesori, unele consecinţe ale soluţiei.

În felul acesta, o problemă poate deveni un exemplu reprezentativ, o paradigmă a unui întreg capitol al ştiinţei. Cele spuse aici nu sunt decât un prim crochiu al ideii învăţământului paradigmatic, despre care orice profesor preocupat în mod serios de programul de predare ar trebui să citească mai mult din cartea citată.” 

Din acest exemplu dat de G: Polya, eu am tras o concluzie legată de întregul proces de învăţare. Astfel dacă elevii reuşesc să înţeleagă complet câteva exemple de problematici particulare, bine analizate şi explicate la nivelul elevilor, se întrevede posibilitatea ca elevii astfel instruiţi să poată accede la înţelegerea şi a altor tipuri de problematici, prin similitudinea lor, aşa cum spunea R: Descartes în articolul „Ce înseamnă a gândi?”

Astfel elevul poate să înţeleagă cum se pune şi cum se rezolvă o problemă de geometrie, matematică, fizică, chimie, iar mai târziu să înţeleagă corect cum se rezolvă o problemă socială sau o problemă personală. Însuşirea gândirii conceptuale (formale), este tocmai lucrul ce permite abordarea problemelor practice, în conformitate cu cugetarea lui Lenin despre concepţiile lui Kant şi Hegel în articolul anterior citat.

Cu alte cuvinte, este nevoie să deprindem elevii cu gândirea abstractă cât mai timpuriu, în ideea că îşi vor putea rezolva problemele personale şi de viată cât mai repede şi cât mai bine.

   

                 LOGICA

În toate discuţiile ce le purtăm auzim permanent cuvântul „logică”. Cuvântul a fost introdus se Aristotel şi are în linii mari cea mai faimoasă carieră. Dacă ne supunem unui examen profund raporturile în care se găsesc conceptele noastre, ideile logice, vom vedea că aceste idei logice au conexiuni de necesitate, de implicaţie şi de continenţă, cu alte cuvinte existăo înlănţuire necesară de concepte. 

Acest fapt presupune că conceptele logice determină un lanţ , o reţea, un sistem, adică sunt în legătură unele cu altele. Nu putem că lumea raţională ar putea fi similară unei grămezi de nisip sau bolovani, ci un sistem integrat, unde fiecare componentă are un sens şi există o legătură cu toate celelalte, fiind înţeleasă numai în corelaţie cu acestea. 

De fapt omul a reuşit să explice lumea exterioară, presupunând-o integral raţională, iar faţă de idealul de cunoaştere a ataşat acestei lumi, o structură care aparţine şi lumii inteligibile a ideilor, omul a presupus că, de fapt, asemenea ideilor sale, realitatea posedă o structură de sistem. 

Ba mai mult, a făcut presupunerea că fenomenele realităţii exterioare omului , pot fi deduse unele din altele, ca şi ideile logice.

Astfel există posibilitatea de a stabili lanţuri deductive,  care într-un târziu vor fi ansamblate într-un lanţ unic. Marii gânditori de sisteme au presupus că lanţul deductiv este uşor de stabilit şi au conceput sisteme autonome. Plecând de la presupunerea că realitatea e sistem, au introdus conceptul de sistem în sistem. Nu este important de la ce bază de speculaţie au plecat aceşti făuritori de sisteme.

Dacă ne bazăm pe presupunerea că realitatea este un sistem, iar formele ei concrete de existenţă se implică reciproc, atunci putem reconstitui gândirea şi, pe planul ei, sistemul indiferent de la ce verigă alanţului se porneşte.

Acesta este sensul profund al actului de gândire, în sensul că folosind gândirea putem rezolva o problemă de acest tip, indiferent de unde o începem.